Anuntul Telefonic 30 de ani!

Ramona Bebu

17 ani! Wow! Atâția s-au scurs de când am trecut pentru prima oară pragul unei redacții Anunțul Telefonic. Îmi amintesc și-acum momentul când am citit în ziar un anunț de angajare și am decis să plec spre adresa indicată acolo, pentru a da un interviu. Când am ajuns în redacție, m-a întâmpinat o domnișoară extrem de amabilă (ce avea să îmi devină colegă), care mi-a spus să aștept un pic pentru că interviul îl voi avea chiar cu șeful, domnul Popescu. Momentul m-a jenat un pic, deoarece nu eram pregătită vestimentar, era o vara toridă, iar eu aveam doar 21 de ani, vârstă la care nu puneam mare accent pe ținuta protocolară.

Însă, spre surpinderea mea, lucrul acesta n-a contat absolut deloc. Îmi amintesc un scurt moment amuzant din timpul interviului, când am fost întrebată dacă sunt impulsivă, de emoții am spus că da. Când domnul Popescu m-a întrebat cum mă manifest, m-am blocat complet. Eram convinsă că nu voi fi selectată, dar dansul, fiind o persoană cu viziune, a văzut în mine potențial, așa că m-a angajat pe loc. A două zi am și început să lucrez în funcția de operator calculator. În 2003 fluxul de anunțuri era unul foarte crescut, îmi amintesc că sâmbăta se întâmpla să introduc câteva sute de anunțuri care urmau să apară în ziarul de luni. Câțiva ani mai târziu, se eliberase un post în funcția de redactor publicitate.

Din nou, cel care a avut încredere în mine a fost domnul Popescu. La propunerea dansului, am avansat pe acest post și am fost trimisă să lucrez în sediul de la Obor. M-am acomodat rapid în noua funcție și am început să închei contracte de publicitate cu noi clienți. Dacă aș da timpul înapoi, aș face la fel: m-aș urca în mașină și aș veni la un interviu. Aici am găsit siguranță, încredere și sprijin. Îi urez ziarului mulți ani înainte, la fel de prosperi!

Maria Bilibou

11 ani bătuți pe muchie peste vreo 2-3 zile, în echipa ziarului Anunțul Telefonic. Apreciez multe, tare multe lucruri aici. Însă printre cele mai importante e atitudinea LIDERILOR. Nu există "boși" care să măture pământul cu tine, ci lideri ce trag alături de tine și te învață să evoluezi, indiferent că ești angajat sau client. Cu siguranță asta cântărește mult și în istoria de 30 de ani a ziarului.

Am o raniță plină cu povești și experiențe trăite împreună cu Anunțul Telefonic. Le voi purta cu mine oriunde m-ar duce pașii vieții, cu mare drag. O treime a vieții mele e aici și sunt recunoscătoare pentru asta. Am crescut alături de o echipa de profesioniști și alături de clienți fideli, lucru rar în companiile 100% românești. Mulțumesc tuturor și sper că povestea Anunțul Telefonic s-o spună la rândul lor copiii și nepoții noștri.

La mulți, mulți ani, Anunțul Telefonic!

Radu Brădeanu: Cheia succesului a venit din faptul că nimeni nu ne-a învățat nimic, am învățat noi din greșeli

Lucrasem timp de 16 ani ca frezor la Electrotehnica, eram pe punctul de a emigra cu familia, când am acceptat să fac parte din proiectul Anunțul Telefonic. Am început să organizez retururile din difuzare, dar eram practic om la toate în redacție. Era anul 1990, soția primea anunțuri la telefonul de acasă. Nu știam cum era viața acasă, că nu prea ajungeam, plecam dimineața și mă întorceam noaptea.

Anii de început au fost problematici, odată cu înaintarea în timp mi-au crescut și responsabilitățile. Toată cheia succesului nostru a venit din faptul că nimeni nu ne-a învățat nimic, am învățat noi din greșeli. Toate influențele pe care le-am suportat au fost din partea politicului, am întâmpinat dificultăți foarte mari.

Aprovizionarea cu hârtie era o mare problemă în primii ani. Trebuia să cunoști în stânga și în dreapta și să cari ciubucuri în stânga și dreapta. Sigur, ziarul Porta Portese din Italia era un model de principiu pentru noi, dar sistemul de funcționare de acolo era fundamental diferit, România era o democrație cu totul și cu totul originală.

În primii cinci ani mergeam des la Bacău să iau hârtie, cu încă un coleg. Îmi amintesc că am încercat o dată să ne cazăm la un hotel și când am intrat în cameră am zis că mor de miros, și am dormit efectiv într-un parc din Bacău. Era luna februarie. Dar am venit cu hârtia la București, conducând o Dacie 1300. Pe vremea aia camionul cu hârtie mergea în urmă, iar eu, înainte, trebuia să tratez cu polițiștii care te opreau și te întrebau de ce, unde... Unii înțelegeau, alții nu.

Alt chin era și cu spațiile în care trebuia să ne desfășurăm activitatea. Pentru că ani de zile am avut spații închiriate, aveam foarte mari probleme din punct de vedere al capriciilor proprietarilor, care ne măreau chiriile după bunul plac. Pentru că eram particulari și aveam bani.

În momentul în care, datorită felului nostru de a fi ca oameni, am reușit să rămânem singuri pe piață, și spațiile în care lucram au devenit ale noastre, totul a intrat pe un făgaș normal și benefic. Primii zece ani cu siguranță au fost foarte zbuciumați. Cu tiparul, cu hârtia, cu spațiile, raportul între noi și stat. Iar în 2015 a început și prostia asta de proces...

Amintirea dragă și orgoliul meu este că ziarul Anunțul Telefonic a apărut pe piață neîntrerupt în acest interval de timp. Neîntrerupt! Într-o perioadă în care ziare mari au încetat să apară din diverse motive: hârtie, stat, impozite, taxe, colaboratori. Momente frumoase de care îmi mai amintesc erau și atunci când, o dată la câțiva ani, ne întâlneam la câte un chef la un restaurant.

Nu regret nimic din ăștia 30 de ani. Acum sunt pensionar, Anunțul Telefonic a fost un moment excepțional în viața mea. Am renunțat să plecăm din țară, dar nu regret.

La 30 de ani îi urez să dubleze suma. Cel puțin!

Camelia Caraianu

Sunt atât de multe amintiri dragi care mă leagă de Anunțul Telefonic, dar cred că cea mai importantă a fost atunci când am ajuns în biroul de la parter, alături de Sorin, ca să mă cunoașteți. Câte emoții!! Și acum le am de fiecare dată când vă întâlnesc.

Pentru mine acela a fost punctul de plecare, de maturizare și de formare a omului care este azi, Caraianu Oana-Camelia.

Vă mulțumesc pentru tot și La mulți ani!

Raluca Cincu

Acum 30 de ani, țin minte că scriam în oracole. Dacă aș avea în momentul acesta pagina de amintiri în față, aș scrie:

Multe uită omu-n lume

Multe am uitat și eu,

Dar a uita anii petrecuți la Anunțul Telefonic

E un lucru foarte greu.

Să fim sănătoși cu toții și să aniversăm încă 30 de ani!

Cu drag, Raluca Cincu (14 ani cu Anunțul. Momentan)

Sybyla Cojocaru

Am venit la 23 de ani în căutarea unui domeniu nou, cu detașarea specifică vârstei. Am găsit o atmosfera similară cu entuziasmul și veselia mea, persoane deschise, care știau să mă îndrume atât profesional, dar care știau să fie și “de gașcă”. Chiar dacă sună a clișeu, noi chiar am fost ca o familie. Și ca în orice familie au fost  momente de tot felul și oameni diferiți și totuși asemănători, de aceea interacțiunea noastră a fost atât de frumoasă și ne amintitm cu nostalgie multe momente.

După câteva săptămâni l-am cunoscut și pe Dl. Popescu, care mi-a strâns viguros mâna și m-a încurajat să fac treabă bună. De-a lungul anilor Dl și Dna Popescu mi-au confirmat prima impresie, de susținere și încredere.

Am prins și ani de plin avânt imobiliar, cu anunțuri interminabile și ture după miezul nopții, am prins și ani în care mergea mai greu și eforturile tuturor s-au dublat, dar trăgând linie așa se construiește un drum constant și serios, așa cum are Anunțul Telefonic de 30 de ani.

La zi aniversară pot să spun că mă bucur să fac parte din această echipă, că îmi doresc să creștem și să ne dezvoltăm în continuare împreună! La mulți ani Anunțul Telefonic, drum prosper, frumos și lung în continuare!

Trestiana Cristian: Trestioară, ochi de vultur, ia zi tu cum vrei să scriem noi în acest spațiu alb uitat în ziar?

La Anunțul Telefonic am dat primul examen pentru un job și l-am luat. În august 1993, eram studentă la matematică și aveam nevoie de un venit. Examenul a fost cu domnul Popescu, evident, care mi-a dat să corectez din punct de vedere gramatical un anunț. Nu numai că am corectat textul, dar în plus i-am făcut și tehnoredactare, și asta cred că a contat. Când a văzut domnul Popescu rezultatul a zis uimit: mă, dar tu te pricepi! Da, mă pricepeam pentru că tocmai descopeream Corel-ul și eram pasionată de el, ca de orice lucru pe care-l fac. Eu am un principiu, ori fac ceva foarte bine, ori nu mai fac.

La început făceam corectură pe anunțurile simple. Mă duceam seara la 10-11 și făceam corectură în redacție, iar a doua zi dimineața, de la 11, eram cap limpede în tipografie, și lucram partea de reclame. Pe baza printului de la tehnoredactare făceam verificarea la sânge a reclamelor.

Atunci am descoperit corectura pe foaie de calc. Pusesem o veioză sub masă, ca să pot avea lumină. Eram foarte mândră de metoda mea. Am văzut cum se transformă calcul în placă, am învățat tot procesul tehnologic de tipografie. Întotdeauna am fost pasionată de tehnică. 

La un moment dat am făcut o dudă, mi-a scăpat un spațiu alb în ziar. Dacă nu aveai negativul așezat în pagină îți ieșea gaură albă. Trestioară, ochi de vultur (așa îmi zicea domnul Popescu), ia zi ce vrei să scriem noi în acest spațiu? Nu era un spațiu mare, avea 2x2cm, nu era cine știe ce, dar nu am putut să dorm din cauza asta. Scrieți pe el: Trestiana nu a fost atentă!, i-am zis domnului Popescu.

Întotdeauna am venit la Anunțul Telefonic cu drag. A fost dragoste la prima vedere între noi, între mine-redacție-familia Popescu, o relație frumoasă, cu mult respect. O singură dată s-a întâmplat că mi-a trecut prin cap să renunț. Acum vreo 15 ani. 

În paralel cu Anunțul Telefonic eu lucram și la Antenă. Între timp mai făcusem o facultate și devenisem regizor. Acum sunt cel mai bun regizor de emisii în direct.

E, acum 15 ani, obosisem și volumul de muncă se dublase. La Anunțul Telefonic începeam la 11-12 noaptea cu corectura anunțurilor și stăteam până la 7 dimineața, iar la 11 dimineața trebuia să fiu cap limpede la ziar. Multă vreme nu am simțit oboseala, dar atunci am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare. Eram și cu Antena, și cu copilul... 

I-am zis domnului Popescu: Am obosit un pic, oare e OK să plec? Îmi era rușine să-i zic că vreau să plec. Eu am rămas la Anunțul Telefonic din respect și dragoste pentru domnul Popescu, care a reprezentat pentru mine un al doilea tată, mi-a întins o mână când aveam nevoie. Întotdeauna a știut să-mi dea un sfat prietenesc. 

Oare pot să plec?, l-am întrebat. El a zis că nu. Mă așteptam să obosești mai repede. Dar tu îți dai seama că eu sunt primul angajat și tu al doilea? Cum să pleci?, mi-a zis. De atunci mi-a scos tura de noapte și am rămas să dau BT-ul pe ziar. Am fost o perioadă șefa fetelor de la corectură. 

Pentru mine modul în care este condusă redacția Anunțul Telefonic este un exemplu de dat de fiecare dată. Familia Popescu a știut întotdeauna cum să aibă grijă de oameni, cum să vorbească cu ei. Sau oi fi fost eu o norocoasă fericită. Cert e că nu am simțit niciodată acest job ca pe o corvoadă. După 27 de ani să te duci într-un loc cu același drag și entuziasm e un lucru mare. Marțea, joia și sâmbăta stau două-trei ore la Anunțul Telefonic. 

Îi doresc Anunțului, la 30 de ani, La mulți ani, cu aceeași perfecțiune, promptitudine, și cu același respect față de client!

Vlad Dobrinescu: Când m-am angajat nu mă gândeam că o să dureze atât, dar uite că a fost un servici de plăcere

Am venit în decembrie 1990 la Anunțul telefonic și nu am mai plecat de atunci. Înainte lucrasem la ICSIM, mecanic mașini și utilaje, dar, odată cu schimbarea de după Revoluție, am zis să schimb și eu macazul. 

Făceam de toate. Am fost angajat redactor, dar eram și conducător auto, distribuiam ziare, luam reclamă, anunțuri. Toți făceam la început cam tot ce era nevoie. Mergeam în tipografie în fiecare zi, duceam BT-ul, am traversat criza de hârtie, m-a trimis domul Popescu la Bacău, la Letea și am luat hârtia de acolo. A fost greu în perioada aia, hârtia se dădea nu la oricine, trebuia să ai relații, dar s-a rezolvat.

Mergeam la firme, le lăsam oferte și un ziar, și îi contactam apoi telefonic. Nici fax nu aveam la început. Sunam peste două-trei zile și majoritatea erau de acord să cumpere reclamă. La un moment dat aveam vreo 7-10 agenții imobiliare cu care colaboram.

Îmi amintesc cum a fost când ne-au dat afară din sediul din strada Zalomit, că ăia își făcuseră propriul ziar și ne concurau. Noi ne mutasem la Hotel Palace, luasem acolo temporar o cameră, dar clienții veneau tot la Zalomit ca să dea anunțuri, așa că am improvizat sediul într-o mașină, ca să nu pierdem clienții. Luam cu domnul Brădeanu anunțuri la mașină, cum sunt ăștia cu asigurările acum. Mașina era tot pe strada Zalomit, chiar la începutul străzii, pentru că ăștia de la Casa de cultură nu spuneau nici măcar unde ne-am mutat.

Apoi ce peripeții erau și cu tipografia. O dată la trei ediții scoteam policromie la Arta grafică. Mergeam la 12 noaptea ca să verificăm care e stadiul. Trebuia să fim siguri că sunt muncitorii acolo, că se cam îmbătau. Era greu, dar și frumos, aveai satisfacție să vezi ziarul cum iesea, cu atâtea reclame!

Ulterior, când s-au mai făcut angajări de agenți, mergeam cu ei pe teren, le făceam contracte, le încasam banii. Mergeam și la bancă să depunem sau să luăm bani. Era o singură mașină, a mea personală, pe care am pus-o la dispoziția firmei. Mulți ani firma nu a avut mașină. Mergeam cu anunțurile la tehnoredactare, nu aveam nici oameni care să culeagă textele, le duceam la o altă firmă, luam printurile de la ei. Era un proces mai lung. După 95-96 a început să fie mai organizată redacția. Pe măsură ce s-au mai făcut angajări, fiecare a rămas pe domeniul lui. 

Eu am rămas pe publicitate până acum. Lucram și pentru ziar, și pentru Ghidul serviciilor. La Ghid începutul a fost foarte greu. Am plecat prin oraș cu două coperți schițate de noi, și le arătam oamenilor... o copertă. Uite, așa o să apară, policromie, o sută de pagini. Și ne credeau. Cumpărau reclamă. Ulterior Ghidul a ajuns la 3-400 de pagini din ediție în ediție. 

Atunci nu era perioada cu online sau radio. Toată lumea căuta cataloage, iar noi distribuiam Ghidul serviciilor gratuit. Eram concurenți cu Pagini aurii. Mulți clienți îmi spuneau că au renunțat la Pagini aurii pentru că au mărit tarifele, și că îi sunau mai mulți care-i găseau în Ghidul nostru, decât din Pagini aurii. 

Am clienți care au rămas alături de noi și online, pe Anunțul și pe Ghidul serviciilor. E adevărat că sunt clienți care îmi spun de olx și alte platoforme care au fonduri mari de reclamă, dar noi mergem înainte. Pe imobiliare și locuri de muncă noi suntem în continuare mai buni. E și normal, pentru că am fost și suntem un ziar al Bucureștiului, cu cele 2 milioane de locuitori ai săi.

Clipele plăcute de care-mi amintesc sunt aniversările, petrecerile cu domnul Popescu și toată redacția, prin Herăstrău sau Palatul Elisabeta. Îmi aduc aminte cu plăcere de ele. Când mă uit la cum arătam cu toții, mă apucă o nostalgie... 

Au fost greutăți, perioade când munceam de dimineață până seara, dar ce am făcut, am făcut din plăcere. Am făcut și Dreptul între timp, dar nu am profesat. Mi-a plăcut ce am făcut, puteam să plec, am avut oferte să mă duc în altă parte, dar aici nu am avut divergențe, a fost un servici de plăcere. Nici eu nu credeam, când m-am angajat, nu mă gândeam că o să dureze atât – ziarul mergea așa și așa la început – de asta azi îi urez cât mai multe ediții. Nu mai există niciun ziar din vremea noastră, și asta contează mult. Lumea ne cunoaște. Mai spun clienți că la Anunțul și-au vândut telecolorul, și când auzi asta te simți mândru.

Cristina Drăghici

Jumătate din viață mi-am petrecut-o la Anunțul Telefonic, alături de oameni și colegi deosebiți. 21 de ani în care am împărțit atât momente frumoase, cât și momente mai puțin plăcute. Nu am fost printre primii angajați ai firmei, dar am avut onoarea să lucrez cu oameni extraordinari, unii dintre ei nemaifiind printre noi, dar care merită să fie amintiți: Vasile Răileanu, Cătălina Dumitrescu, Simona Morogan ș.a. Oameni alături de care am învățat că nu este suficient să fii un bun profesionist, ci, mai ales, să fii OM. O astfel de echipă sunt oamenii de la Anunțul Telefonic, alături de conducerea firmei. 

Mulțumesc Anunțul Telefonic pentru anii frumoși petrecuți împreună și să ne auzim cu plăcere peste cel puțin încă 30 ani! La Mulți Ani, Anunțul Telefonic!

Nicolae Hadji: La Anunțul Telefonic am fost un fel de moașă comunală

Eram pensionar când am venit la Anunțul Telefonic, prin 90-91, nu mai rețin exact. Acum am 86 de ani. Am venit print-o întâmplare, că eram prieten cu Lolescu și era o situație nu prea strălucită la ziar. Am zis să punem umărul puțin și să ajutăm. Eram la pensie, nu aveam nevoie de servici, am stat de plăcere anii pe care i-am lucrat acolo.

Eram casier, un fel de administrator, umblam după hârtie pentru ziar, umblam după un sediu, oamenii erau puțini, eram la început, probleme multe. Am fost un fel de moașă comunală. Mergeam la bancă, colaboratorii veneau cu reclame, eu încasam banii, eu îi depuneam. Am plecat prin 1996, când era cât de cât pus pe roate.

Cea mai frumoasă amintire a mea este de când am făcut primul brad de Crăciun pentru Anunțul Telefonic. Cred că era în 1992, că eram deja cu sediul în strada Broșteanu. A fost prima dată când am făcut așa petrecere, nu eram obișnuiți cu obiceiul ăsta (înainte venea Moș Gerilă la întreprinderi, nu Moș Crăciun), am avut în majoritate tineret, cred că eram peste 20 de oameni. 

Cât am stat eu acolo, amintiri neplăcute nu au fost. Vrasăzică, am auzit că după ce am plecat eu nu s-au mai făcut aceste petreceri. Conducerea accepta la început idei care, zic eu, erau bune, care s-au făcut atunci și au dat rezultate bune. Dar, omul când se mai învechește... nu mai petrece. A mai fost, poate, cine să organizeze, dar nu a mai fost cine să insiste. Eu eram ăla care insista. 

Îi urez ziarului multe ediții și aniversări de acum încolo, să crească tirajul cât mai mult, sănătate conducerii și să auzim de bine.

Tereza Cara Holtier

Anunțul Telefonic, parcă îl știu de o viață... Practic,  acum 30 de primăveri, când și-a făcut ziarul apariția pe piață, eu aveam doar 10 ani, așadar pot spune că într-un fel, am crescut cu el. Primele amintiri clare cu “noi” apar ceva mai târziu, în 1998, când îl răsfoiam frecvent alături de un amic în căutarea unui anumit model de mașină americană. Era un ziar gros și avea un parfum plăcut de cerneală tipografică.

Ne-am reîntâlnit apoi în iunie 2005, când, studentă încă fiind, aveam nevoie de un job de vară și firește, îl căutăm printre coloanele lui. Întâmplarea a făcut ca cea mai potrivită ofertă să vină tocmai din partea redacției sale. Anunțul Telefonic angaja pentru corectura sa proprie iar programul era cu adevărat tentant. Văzut, plăcut, notat, sunat, prezentat, testat, probat, angajat. Cam așa a început povestea noastră directă și apropiată, care s-a dovedit a fi mult mai mult decât un simplu job de o vară. De atunci, 15 ani au trecut, ca gândul. Am prins o bună parte din epoca de glorie a variantei tipărite, marcata de nopțile lungi de vineri când ne prindeau zorile, uneori chiar amiezele de sâmbătă, pregătind ediția de luni, am prins și apariția platformei online care a venit cu noi provocări.

Ambele perioade, cea în care am lucrat exclusiv pentru ziar, cât și cea în care m-am dedicat preponderent online-ului, consider că m-au îmbogățit deopotrivă profesional și personal. Indiferent de ceea ce ne rezervă viitorul, un lucru este cert, cele mai de preț vor rămâne întotdeauna amintirile, cele multe și plăcute, iar ele sunt legate negreșit de oameni, de toți cei alături de care am călătorit pe parcursul acestor ani. Lor le datorez toate glumele și râsul cu care ne-am condimentat timpul și de ei sunt legate toate clipele memorabile pentru care cu drag, le mulțumesc.

Mirela Ifrimescu: Mie personal, Anunțul Telefonic mi-a oferit o siguranță a zilei de mâine

Am ajuns la Anunțul Telefonic în 1992, ca redactor. Aveam 23 de ani, lucrasem înainte la Arta Grafică, eram zețar, și un coleg tipograf mi-a spus că se caută oameni la Anunțul Telefonic. Pe vremea aia ziarul se tipărea acolo, la Arta Grafică.

La început primeam anunțurile de la clienți, în redacție. M-au instruit cum să preiau anunțurile sau reclamele de mare publicitate. Apoi am început să fac și teren, mergeam la firme și le convingeam să-și facă publicitate în ziar. Acum le găsești pe Internet și le suni, dar atunci nu exista așa ceva, făceam teren cu bune, cu rele. Rău era când nu făceam contracte ☺ Era greu pentru că oamenii nu știau la ce îi ajută, ce înseamnă publicitatea. Neavând experiență foarte mare, probabil nici eu nu eram așa convingătoare, dar ușor, ușor am început să mă descurc. A fost o perioadă frumoasă. 

În 2002-2005 am urmat o facultate și am zis să fac și altceva, așa că am plecat de la Anunțul Telefonic, dar am revenit la cererea domnului Popescu. Făcând ASE-ul mi-a propus să lucrez contabil, și am acceptat.

Cele mai frumoase amintiri le am de la petrecerile organizate de redacție, la care ne-am apropiat și mai mult, păcat că nu se mai organizează petreceri. Atmosfera în redacție era plăcută, când eram cu toții în sediul din Broșteanu. Eram majoritatea tineri, vedeam altfel viața. Acum suntem și împrăștiați în mai multe sedii și parcă am început să ne distanțăm.

La 30 de ani îi urez Anunțului Telefonic la cât mai mulți ani înainte! Mie personal mi-a oferit o siguranță a zilei de mâine, faptul că nu am avut niciodată probleme cu salariul, că tot salariul este pe cartea de muncă, comparativ cu alte firme, că e o firmă serioasă care și-a tratat cu seriozitate angajații. Toate astea sunt meritul domnului Popescu, care ține foarte mult la angajați, dar și al celorlalți șefi: domnii Brădeanu, Petcu, doamna Stambeca.

Iulia Jantea: Am zis că mă angajez temporar, dar uite că am rămas 23 de ani aici și nu-mi pare rău

Sunt 23 de ani de experiențe minunate în Redacția Anunțul Telefonic.

Terminasem Facultatea de Istorie în iunie  1997, gândul meu inițial era să profesez în învățământ. Înainte să fac demersurile necesare până la începerea anului școlar,am decis să mă angajez pe perioada verii,așacă am cumpărat ziarul Anunțul Telefonic!   Mi-a atras atenția  anunțul prin care  redacția ziarului menționa că își mărește echipa, a fost  primul  și singurul interviu din viața mea. În sediul din Magheru, unde am susținut interviul, l-am întâlnit pe domnul Popescu și am avut o discuție interesantă,fiind încântat când a auzit că sunt olteancă și că am terminat Istoria.  După interviu, în dimineața următoare am mers în redacția  din Bd  Carol,acesta fiind începutul unei perioade frumoase din viața mea!

Într-un timp destul de scurt m-am familiarizat cu activitatea din redacție, începând de la preluarea anunțurilor până la partea de facturare și transmiterea comenzilor către alte departamente. 

 În anii care au urmat m-am implicat în diverse activități, mereu îmi doream să fiu printre cei mai buni. Sunt  fericită că lângă mine am  avut oameni deosebiți  de la care am învățat mult, exemple de implicare și devotament! 

 Doamna și domnul Popescu sunt persoane foarte importante pentru noi toți,  lângă dumnealor  am evoluat mult pe plan profesional și personal. 

Redacția Anunțul Telefonic  este mult mai mult decât un  mediu în care ne desfășurăm activitatea.Suntem ca o familie!

Nu  m-am gândit niciodată să plec,consider că locul meu este aici!

Îmi doresc să fim tot împreună, mulți ani de acum încolo, să ne bucurăm de realizări!La mulți ani, Anunțul Telefonic!  Mulțumesc pentru acești ani minunați!

Daniela Laslău

Să încep cu descoperirea ziarului Anunțul Telefonic. Soțul meu avea firma proprie începând din 1991, de reparații și montaj în principal aer condiționat și frigidere. Pentru a ne face reclamă mai bună am început să dăm anunțuri în ziar la rubrica Servicii cam din 1994. Mergeam la sediul din Magheru unde era redactor Alina. Apoi în redacția din Carol 35, unde am cunoscut-o pe Iulia. Întâmplarea a făcut să rămân fără serviciu și să găsesc anunț de angajare la Anunțul Telefonic în 2006 la departament culegere.

Am fost admisă și m-am angajat într-un colectiv de 12-13 fete (doar culegerea). Vremuri frumoase, cu multe ore petrecute împreună, am devenit o a doua familie, cu bune și mai puțin bune, că așa e normal. Regret doar că tehnologia de vârf a răpit frumusețea umana. Dar ne rămân amintirile acelor ani și orele multe petrecute împreună. Urez La Mulți Ani atât ziarului cât și personalului care lucrează în prezent.

Cristi Leuca

În prima zi când m-am angajat la departamentul de paginare Anunţul Telefonic, prin august 2002, domnul Popescu mi-a spus: "Trebuie să fii serios, să ai respect faţă de clienţi. De aici te poţi pensiona. E un ziar care nu se va opri niciodată. Apare şi pe pace, dar şi pe vreme de război." De atunci a fost şi criza din 2008 si pandemia asta. într-adevăr, nu s-a oprit NICIODATĂ!

Cele mai frumoase amintiri sunt de pe vremea cand ziarul era gata pentru tipografie duminica dimineaţa la 2, 3 şi atunci aşteptam BT-ul. Era greu, dar frumos. Şi satisfacţia e pe măsură.

Mulţumesc, de aici mă voi pensiona! Peste vreo 30 de ani, de la Anunţul Telefonic

Ion Lolescu: Duceam ziarele la subțioară, prin zăpadă, la difuzori. Așa am ajuns numărul 1

Aveam 55 de ani în 1990, când l-am cunoscut pe domnul Popescu, patronul ziarului „Anunțul Telefonic”. Eram contabil la MAI, dar aveam ștate vechi, lucrasem la Avicola Crevedia, la Fructexport. Ziarul abia atunci se pornise, în 1990, scoseseră câteva numere, iar soția mea, care lucra la tipografie, mi-a spus că au nevoie și pe partea economică de cineva. Așa am ajuns colaborator al ziarului. Am luat-o de la zero, a trebuit să formăm un colectiv de salariați, cu casier, contabil.

Nu a fost ușor, am început cu Registrul comerțului, dar știți ce, toți eram începători, chiar și Administrația financiară. Știți că în 1990 s-a înlocuit sistemul în care statul era proprietar unic, cu sistemul în care proprietatea era privată. Și, ca la început, nimeni nu știa de fapt cum e mai bine. E greu să-mi și amintesc cât de greu a fost, toate se făceau manual, nu erau calculatoare, numai ca să depui o declarație lunar stăteai ore întregi la cozi la Administrația financiară. Cu plățile la fel, când venea sfârșitul de an, și cei de la Administrație erau începători, ne trimiteau cu ele înapoi, le refăceam.

Ziarul trebuia să se răspândească peste tot, să facem rețele de difuzare, puncte de preluare. Anunțurile se primeau la cinci telefoane, iar de acolo ajungeau în ziar, dar înainte li se dădea altă formă, nu cum le preluau telefonistele, că trebuiau corectate. La început, difuzarea se făcea cu difuzori stradali, luau fiecare ziare și aveau câteva puncte. Și noi, angajații, făceam de toate. Îmi amintesc că, pe timp de iarnă, ne trimetea pe zăpadă cu ziarele la subțioară să le ducem la stațiile de metrou. Și am ajuns ca la ora actuală să scoatem și ziar online, să depunem și situațiile contabile tot așa. 

Multă vreme ziarul era cel mai căutat, pentru că a fost primul, dar și pentru că domnul Popescu a încercat să păstreze prețurile la îndemână. Așa i-a ținut în loc și pe alții și a avut succes, am ajuns numărul 1. Au fost în anii 90 greutăți mari cu hârtia, nu puteam să luăm decât cu intervenții. Mai veneau și controale de la Gardă, unii care se dădeau mari, amenințau, trebuia să fie mulțumiți și ei...

Am mai fost și păcăliți, au venit unii din Craiova, cu buletine falsificate, și au luat niște postere de la noi. Eu le-am luat datele, dar au plecat și plecați au fost, m-am dus după ei să ne plătească ce au luat și nu am mai găsit pe nimeni. Pe urmă a mai apărut și concurența, care ne mai lua și din oameni... 

Totuși au fost și părți frumoase. Domnul Popescu s-a purtat întotdeauna frumos cu salariații. În fiecare an la aniversare făcea petreceri, la restaurant, în Herăstrău, ne plimbam cu vaporașul... A ținut și la noi, la angajați. Altfel, nu știu ce aș putea să vă spun hazliu, cu birocrația și finanțele nu prea se glumește, nu e nimic hazliu. 

Între timp eu am ieșit la pensie, am fost alături de Anunțul Telefonic timp de 26 de ani. Acum ziarul are vreo doi experți contabili, iar fiica mea e unul dintre ei. Ziarul e pe mâini bune. Îi urez să aibă în continuare numai succese și să o țină tot așa cum e acum, că e foarte bine. Și stăpânul să fie sănătos!

Lili Lolescu

Anunțul Telefonic, pot spune cu mândrie, este emblema unei afaceri private reușite, cu 30 de ani vechime - practic crescut odată cu capitalismul în Romania – și cu capital integral autohton. Dacă ar fi să spun câteva lucruri despre ziar ca loc de muncă, aș spune în primul rând că de atâția ani de când lucrez aici este pentru mine mult mai mult decât un simplu loc de muncă! Este deja ca atunci când faci ceva pentru cineva de care ești foarte atașat, care iți este foarte drag și pentru care vrei cu sinceritate ca lucrul să iasă bine și să fie bine făcut!

Sigur că în aproape 30 de ani am trecut cu Anunțul Telefonic prin bune și rele, dar cu siguranță cele multe sunt cele bune. Amintirile sunt multe și dragi, colectivul este minunat, oamenii sunt de mult în firmă și atașați, afacerea și brandul sunt în continuare apreciate și în trend, dificultățile ne străduim să le depășim, așa că tot ce pot spune pe mai departe este: La mulți ani, Anunțul Telefonic! La mulți ani creatorilor tai Dl. si Dna Popescu! La mulți ani colectivului!

Mariana Lupașcu – femeia care are cheile de la toate sediile Anunțul Telefonic

În 1991 lucram la fabrica de mase plastice din Ghencea, în trei schimburi, dar mai mult stăteam acasă în șomaj tehnic. Într-o zi a venit la mine o vecină și m-a întrebat dacă nu vreau să merg să fac curățenie la Anunțul Telefonic, că au nevoie de o femeie de serviciu. Am zis că mă duc, de ce să nu mă duc, mai ales că era aproape de casă, pe Broșteanu nr.13.

Am mers să mă vadă și din seara aia am primit și cheile de la sediu. Șapte ani am lucrat și la fabrică și la dânșii. Uneori întârziam la fabrică și aveam discuții cu maistrul. Într-o seară mi-a zis că îmi taie din ore și i-am zis: știți ce, eu în seara asta pot să lucrez și pe gratis, că acolo de unde vin oamenii ăia mă tratează ca pe orice om, nu mă consideră femeie de serviciu. Din sărumâna, doamna Mariana! nu mă scoate. Și ce eram, o copilă, aveam douăzeci și ceva de ani.

Până la urmă, dânșii și-au tot înmulțit sediile și era tot mai mult de lucru, așa că în 1999 am renunțat la fabrică și am venit cu carte de muncă la Anunțul Telefonic. E adevărat că la fabrică lucram la o mașină de făcut obiecte din plastic, dar să știți că și meseria asta de femeie de serviciu e importantă. Că se vede dacă nu face cineva curat după tine. Eu sunt fată de la țară, mi-a plăcut să muncesc și asta am făcut toată viața, nu mi-e rușine că fac curățenie.

Am văzut multe chipuri în anii ăștia, de când lucrez acolo, multe s-au perindat, unii au stat mai mult, alții mai puțin. Eu nu prea interacționez cu oamenii de la redacție, pentru că treaba mea e să vin în urma lor și să fac curat. De aia apreciez oamenii care mă ajută și lasă lucrurile în ordine în urmă, nu am mult de muncit după ei. 

În general merg de trei ori pe săptămână la sediile unde e program cu publicul și de două ori la celelalte. Le fac prin rotație. Acuma cu pandemia asta am stat și eu acasă, ca toată lumea. Am făcut curat pe 16 martie, înainte de închidere, și am mai făcut acum, pentru deschiderea din 25 mai, o curățenie generală. Am mers la sedii, că eu am toate cheile, am deschis geamuri, am aerisit, am spălat, și cu ocazia asta am văzut că erau oameni care băteau în geam și întrebau dacă am redeschis. Și tare m-am bucurat, înseamnă că Anunțul Telefonic e căutat. Nu se descurcă toată lumea cu tehnica asta, să pună anunțuri pe Internet.

Ce nu pot să uit niciodată este ajutorul pe care l-am primit de la familia Popescu. M-au ajutat când a trebuit să dau avans la casă, că nicio bancă nu-mi dădea credit, și eu nu aveam de unde să scot 2 milioane de lei ca să nu pierd casa. Era cam 500 de dolari la vremea aia. N-o să uit niciodată când domnul Popescu mi-a zis: dacă nu te ajut eu, atunci cine? Și mi-a oprit din salariu, câte 10 dolari, dar știu că la un moment dat a întrebat domnul Lolescu: îi mai opresc Marianei? Și domnul Popescu a zis că nu. Nici nu știu cât am dat înapoi, dar sigur nu i-am plătit pe toți. Așa că îi port domnului Popescu o recunoștință câte zile oi avea, că a făcut pentru mine mai mult decât mama și tata de la țară.

Pentru mine Anunțul Telefonic a fost și mamă și tată, că mi-a dat întotdeauna salariul la timp, m-a ajutat să-mi cresc fetele, să le țin la facultate. Una e acuma în Franța și mă tot cheamă acolo, dar eu nu mă îndur să plec, vreau să ies la pensie de la Anunțul. De aia zic să ne țină Dumnezeu mulți ani sănătoși și să meargă treaba la Anunțul, ca și până acuma. Nu mă pricep la vorbe, eu mă pricep la curățenie, și pe asta o fac bine și nu mi-e rușine cu munca mea.

Silvia Marinescu: Eu am preluat primul anunț. Un Volkswagen de vânzare, nici azi nu știu dacă era din RDG sau RFG...

Cred că pot să spun cu mândrie că eu sunt a doua angajată a ziarului, în martie 1990. Aveam 29 de ani și telefonul meu de acasă a fost unul dintre cele trei telefoane la care s-au primit anunțuri în primii ani. În seara în care i s-a făcut reclamă ziarului, la Telejurnal, numărul meu a fost ultimul care a apărut pe ecran și, deși spunea clar că așteptăm telefoane după un anumit program, în secunda doi după ce s-a difuzat reclama la televizor a sunat telefonul.

Așa am preluat primul anunț, la ora 7 seara. N-o să uit niciodată. Era un domn care voia să vândă un Volkswagen. Făcusem niște simulări între noi înainte și ajunsesem la concluzia că trebuie să le cerem oamenilor să ne dicteze pe litere, ca să fim siguri că notăm corect. Dar nu a fost nevoie, cu domnul acesta, că mi-a dictat singur pe litere, fără să-l întreb. Anul fabricației nu-l mai țin minte, dar știu că am făcut o glumă. L-am întrebat: de unde l-ați luat, din RDG sau RFG? Și a început să râdă, a zis că-l are demult, că e de colecție nu se îndură să-l vândă. 

Sunau oamenii în permanență, deși aveam un program anunțat, de dimineața de la 8.00 până la 13.00, apoi o pauză până la 16.00 și din nou program până seara la 20.00. Însă nu respecta nimeni acest program. La un moment dat, ca să putem să răspundem și familiei sau prietenilor care totuși trebuiau să ne sune în pauze, stabilisem un cod: să ne sune de trei ori și să închidă. Nu puteam să-l scot din furcă, că la vremea aia ori îl întrerupea din centrală, crezând că e defect, ori te încărca la nota de plată, considerând că vorbești.

Așa am lucrat până în 1994, cu numărul de acasă, până când anunțurile au fost preluate la telefoanele redacției. Însă multă vreme oamenii continuau să sune la mine acasă, cred că și prin 2000 am mai primit astfel de telefoane. 

Din 94 am trecut și eu la preluat anunțuri în redacție. Era o activitate complet diferită față de meseria mea. Făceam pictură pe piele pentru Arta textilă, lucrasem la restaurarea unor piese complexe de mobilier, la Cotroceni și la Peleș, împreună cu o profesoară care se specializase la Paris, însă pentru rotunjirea veniturilor am zis că nu strică această colaborare, care uite că a devenit o parte importantă din viața mea. 

Am coordonat Ghidul serviciilor, un catalog de servicii de tot felul, medicale, publice, primul număr apărând în 1996. E mai complex și mai bun decât Pagini Aurii, nu că e al nostru, dar chiar așa e, are informație la zi. Ghidul a fost făcut de agenții de publicitate care au mers din firmă în firmă și a cooptat firmele în acest ghid. 

Cele mai frumoase amintiri pe care le am de la Anunțul sunt legate de momentele în care ne strângeam la un loc ca să venim cu idei pentru ziar sau cum să îmbunătățim acitivitatea. Era așa o atmosferă frumoasă...

Când lucram la Ghid și trebuia să-l dăm la tipar și stăteam cu domnul Popescu până noaptea târziu și făceam planuri, am învățat multe cu toții. Nu era atunci Internetul, iar informațiile se obțineau de pe teren sau la telefon, nu cu un simplu search. În tipografie ne duceam cu calcul paginii, iar la final, când ieșea Ghidul, mirosul ăla de cerneală, de nou, satisfacția pe care o aveai când căutai la întâmplare în Ghid o firmă, ca să verifici dacă informația e corectă, și apoi mergeai cu Ghidul la firma respectivă și vedeai că oamenii sunt mulțumiți... toate astea sunt amintiri neprețuite pentru mine.

Apoi au fost și întâmplări hazlii. Veneau adesea la reacție tot felul de oameni cu tot felul de cereri. Într-o zi, când aveam redacția la Zalomit, a intrat cineva cu un tupeu fantastic, că face parte din Clubul Oamenilor de Afaceri (un club inițiat de Anunțul Telefonic), că vrea să vorbească cu patronul, că vrea mâine să-i apară un anunț. Eu i-am spus că nu poate să apară mâine, că ziarul apărea și atunci lunea, miercurea și vinerea, și a doua zi nu apărea ziarul. Omul, nu și nu, că el vrea să vorbească cu patronul.

Domnul Popescu tocmai își făcea cafeaua și a venit lângă mine, și i-a zis omului: ce vă spune doamna e valabil, eu sunt Radu Popescu, patronul! Și i-a dat mâna. A rămas tipul mască ☺ Și evident a acceptat să i se publice anunțul în ziarul de vineri.

Aș vrea ca de Anunțul telefonic să se bucure și nepoții mei. Am doi nepoți – 8 ani și 4 ani – care deja îmi arată pe internet lucruri. Îi urez Anunțului, la 30 de ani, să continue să existe în continuare și pentru ei.

Gică Pană

01.03.2000, prima zi de lucru la SC Anunțul Telefonic. Anii au trecut, dar îmi amintesc cu plăcere clipa când am pășit timid și l-am întâlnit pe d-nul Director Radu Popescu în biroul său din b-dul Carol nr. 35, pentru angajare. Cu o voce caldă mi-a zis ce dorește de la mine ca inspector de resurse umane și imediat au apărut pe cererea de angajare doua cuvinte frumoase “ De acord “.

Am întocmit din anul 2000 și până în prezent multe contracte individuale de muncă pentru foarte mulți salariați și d-nul Radu Popescu a aprobat. Ce frumos! Unii au plecat după trei, patru luni, dar majoritatea au lucrat sau lucrează cu multa sârguință și plăcere la o firmă ce nu poate să fie uitată. Climat de respect, armonie, salariul primit la termen, concediul de odihnă efectuat conform planificării, sunt doar câteva lucruri frumoase din activitatea firmei Anunțul Telefonic. La mulți ani, Anunțul Telefonic!

Victoria Păun – Am venit ca o floare la Anunțul, aici m-am măritat, am devenit bunică și de aici mă pensionez

M-am angajat la Anunțul Telefonic pe 11 mai 1997. Aveam 36 de ani. Deși am început cu o perioadă de probă, mi-am zis de atunci: eu de aici o să mă pensionez! Și uite că mai am doi ani și opt luni.

Eram dactilografă și aici m-am transformat în operator calculator. Fără modestie, cine mă cunoaște știe că sunt cea mai bună, de aia mi se și zice bazooka. Bat 80-100 de caractere pe minut. Domnul Popescu, când avea nevoie de ceva urgent, mă chema și-mi zicea: hai că a venit artileria grea!

Când am venit eu deja se mărise echipa de culegătoare de anunțuri. Eram 17 și totuși era atât de mult de lucru că ne prindea adesea dimineața până terminam. Din 1998 au început să apară trei ediții săptămânal, în loc de două. 

Întotdeauna a fost o atmosferă foarte plăcută, un colectiv unit și mixt. Aici, la firma asta nu a contat niciodată vârsta, dacă-ți făceai treaba puteai să ai și 100 de ani, nu conta. Și toți lucram cu plăcere. 

Recunosc că mie mi-a fost și mai ușor, pentru că stăpâneam bine meseria asta în care era nevoie de viteză eram în domeniul meu. Când am venit eu deja se lucra pe calculator, iar curând după aceea au introdus AT expres, o aplicație cu rubrici în care se culegeau anunțurile direct. Înainte le culegeam în word separat, le puneam în dosare, dar cu AT expres a mers mai repede. Și acum se lucrează tot prin aplicația asta, dar beneficiem mai mult de tot ce poate face computerul. Au fost, evident, inerente erori pe care le mai dădea sistemul, uneori se pierdeau toate anunțurile și le mai introduceam încă o dată și nu mai știam de noi.

Erau extraordinar de multe anunțuri și oamenii veneau să le dea la redacție, nu era opțiunea online ca acum, așa că întâlneai și mai multe cazuri amuzante. Au devenit celebre anunțurile comice cu „Vând schnauzer uriaș, mănâncă orice, îi plac copiii” sau „pătuț pentru copil din lemn” etc. Ce puteam face? Așa scrie, așa batem. Mai puneam virgule, dar nu puteam să schimbăm conținutul. 

Făceam corectură direct din culegere și tot mai apăreau greșeli inerente pe care le fac dactilografele, inversări de litere. Îmi aduc aminte că a venit domnul Brădeanu într-o zi la noi și ne-a zis: măi, vedeți și voi la anunțul ăsta că ați scris în loc de Balta Albă, laba… Și eu am modificat repede Laba, că primul lucru care mi-a sărit în ochi, fiind primul cuvânt din anunț, era că începea cu l mic.

Cea mai frumoasă amintire a mea… au fost mai multe. Ori de câte ori mi s-a mărit salariul. Și se întâmpla cam la șase luni ☺ Apoi, desigur, cum făceam petrecerile alea aniversare la disco Herăstrău. 

Amintiri neplăcute nu prea am, poate doar zilele alea în care veneau atâtea anunțuri că ne înfiorau. Fiecărei culegătoare îi reveneau la un moment dat și 1000 de anunțuri de cules într-o zi. Le întindeam pe jos, le așezam în teancuri. Eu fiind o fire mai optimistă mi le așezam ordonat pe birou și presam foile ca să pară mai puține. Și îmi ziceam că, iată, am cele mai puține. Apoi îl culegeam pe primul și iar îmi ziceam: lucrul început e pe jumătate făcut. 

Simțeai că nu mai poți, dar știți cum se zice, chiar și atunci tot mai poți puțin. Eram și mai tânără. Când am venit aici mă numeam Voinescu. Aici m-am măritat, am venit ca o floare, acum sunt bunică. E o viață de om pe care am petrecut-o la Anunțul Telefonic, într-un colectiv unit și inimos, în frunctea căruia sunt niște patroni care întotdeauna au fost interesați de soarta angajaților. 

La mulți ani, Anunțul Telefonic, să se pensioneze și cei mai tineri de aici, ca și mine!

Gina Pavel

Emoții! Emoții! Și iar emoții! Și atunci dar și acum..

Astfel a început ziua în care am intrat în ”Marea familie, Anunțul Telefonic”. Rememorez  cu plăcere acum, ”atunci aș fi rupt ușa”, momentul în care am stat fața în fața cu OMUL, cel care avea să-mi fie șef. O figură impunătoare...Testul...Verdictul...O bucurie imensă, un viitor job ce promitea mult.

Mi-am făcut ”botezul” cu preluarea anunțurilor la telefon. Îmi amintesc primul apel, primul contact cu cel ce avea să-și ofere spre vânzare un imobil. Nu am reținut mai nimic din ceea ce a spus, am ascultat și am notat. La final ce credeți...abia am reușit să descifrez ceea  ce am scris.

Am evoluat alături de colegi ce m-au susținut și îndrumat de-a lungul anilor cărora le mulțumesc pe aceasta cale. Am trecut Împreună prin bune și mai puțin bune. De toate ne amintim cu plăcere.

Ar fi multe de spus dar nu e timp, cine știe..poate peste înca 30 de ani..

Închei prin a vâ spune câ mâ numesc Gina Pavel și mă bucur să fac parte din ”Marea familie” alături de care trăiesc emoțiile acestui moment plăcut. 

”Un gând bun vă urez tuturor! Mulți ani de acum înainte și cât mai multe realizări”!

Sorin Petcu: Noi am fost primii care am inovat piața asta în România și suntem în continuare un ghimpe pentru concurență

Soția mea a găsit un anunț în ziarul Anunțul Telefonic și așa am ajuns, în 2003, să dau interviu cu domnul Popescu, pentru angajare. Aveam 22 de ani, terminasem Facultatea de sociologie și nu eram deloc decis ce drum să urmez.

Inițial am început activitatea la Ghidul serviciilor, repartizat în echipa lui Vlad Dobrinescu. Eram între cei mai buni vânzători, făceam muncă de teren. După o lună de zile am vândut și eu prima reclamă la Ghid, la o farmacie pe Giurgiului. 10 euro. Comisionul meu era 1 euro. Am fost foarte mulțumit de primul meu euro. Pe urmă am început să fiu mai bun în vânzări, dar evident nu puteam să mă compar cu cei mai vechi.

Prin 2004, m-am autopropus s-o ajut pe doamna Silvia, să fac corectura la reclame în Ghidul serviciilor. Timp de vreo 7-8 ani am făcut doar noi doi corectura, eu cu Vlad Dobrinescu. Eram amândoi atenți și migăloși. Cred că am avut maxim o eroare-două în anii ăștia. 

La aproape un an după ce m-am angajat m-a întrebat domnul Popescu dacă știu bine engleză și mi-a propus să lucrez pentru programul de ad exchange între Anunțul și alte ziare din lume, pentru că tocmai devenisem și noi membri ai Free Ad Papers International Association (ulterior devenită International Classified Media Association - ICMA). Și din 2004 până spre finalul anului am lucrat part time în birou la domnul Brădeanu, unde era stația pe care era instalat programul ăsta.

Pe finalul lui 2004, domnul Popescu a dorit o reorganizare a secțiunii de anunțuri online gratuite, care exista deja de un an doi. Voia ceva mai modern. Așa am participat la refacerea acelei secțiuni, am lucrat pentru prima dată cu firma Webart. Noi am dezvoltat secțiunea aceea, domnul Popescu a fost mulțumit și așa mi-a propus să modernizăm și site-ul ziarului, făcut în 1996, www.anuntul.ro. Cu aceeași echipă, pe 5 septembrie 2005 a fost prima ediție a Anunțul Telefonic pusă online într-un format pietenos. Puteai să faci o căutare, o filtrare de anunțuri pe el.

În 2006 am dat drumul la sistemul de adăugare online de anunțuri, cu plată prin cod SMS, iar anunțul adăugat online se ducea și în ediția tipărită.

Am făcut o versiune online modernă și pentru ghidul.ro, tot împreună cu Cristi cu care am lucrat și site-ul AT. Din 2007-2009 s-au modernizat procedurile de lucru, de urcat texte pe site, de corelat bazele de date și datorită acestor îmbunătățiri traficul pe site a început să crească constant. În timp am reușit să achiziționăm și propriile servere, cele mai bune mașini de pe piață de felul ăsta la vremea lor, și așa, încet, încet a crescut site-ul modern de azi.

La 30 ianuarie 2009 am devenit primul site de anunțuri din România care a acceptat plata cu cardul. Și la plata cu SMS am fost pionieri. Toate funcțiunile moderne pe care le vedeți acum pe site datează din 2012 și 2016. La tot ce se vede acum în online-ul românesc în domeniul ăsta, noi am fost printre primii. 

Pentru mine cea mai mare mândrie e atunci când pun o funcționalitate nouă pe site și văd nivelul de folosire încă din prima zi. 

Am făcut echipă bună cu domnul Popescu până prin anii 2008-2009, apoi am făcut o bună echipă cu Mihaela Stambeca. Datorită Anunțul, în 2004 am călătorit prima dată cu avionul, în SUA, la o conferință a International Classified Media Association. Din 2004, de când Anunțul Telefonic a intrat în clubul select al publicațiilor de anunțuri (ICMA), am participat la 29 de astfel de conferințe internaționale. Pot să spun că tot ceea ce știu și fac eu azi se datorează 25%, poate chiar 50% participării la aceste conferințe, la care aveam acces la tot ce se petrecea în piața de profil. Dacă nu ar fi fost ICMA eu aș fi fost mai puțin pregătit, iar AT nu ar fi ajuns la acest nivel.

Au fost lucruri bune pe care le-am preluat de acolo, dar pe unele le făceam deja. De exemplu la prima întâlnire avută în SUA, cei de acolo erau sub Europa la nivelul de penetrare a Internetului, iar americanii care erau la conferință nu prea auziseră de Google. La ei atunci era Altavista, MSN. Eram la un seminar cu mai multe persoane și am spus că avem www.ghidul.ro care face trafic 97% organic, din căutări pe Google. Au rămas impresionați, ei având site-uri aspectuoase, dar care nu erau SEO friendly atunci. Noi deja făceam asta aici. La fel și cu sistemul de plată prin SMS. În 2006-2009, când sistemul a devenit foarte folosit și la ei, noi aveam deja peste 30.000 de SMS-uri pe lună.

După fiecare astfel de conferință internațională făceam rapoarte de zeci de pagini, împreună cu Mihaela, apoi discutam în ședințe cu domnul Popescu ideile noi cu care veneam de acolo. Chiar dacă nu din prima, el le-a acceptat și le-am implementat în timp, reușind astfel să fim mereu primii pe piața românească cu aceste inovații în domeniu. 

Asta până când, concurenți importanți din piața internațională au venit și pe piața din România și au investit masiv, printr-o politică agresivă de promovare. Noi ne-am întrebat la început cum vor reuși, Mercador (olx) și tocmai.ro, să-și recupereze banii investiți în publicitate. Dar în ultimii ani am văzut că fac profituri foarte mari, deci e clar de ce zona asta de classified este vânată de marile fondurile de investiții din lume. Cum ne spunea cineva la o conferință internațională, ele reprezintă Holy Graal pentru investitori.

Totuși ne bucurăm că încă suntem un ghimpe pentru concurență. Știm că ne urmăresc, ne analizează. Obiectivul nostru este să fim puternici în comunitate. Ei au putere financiară mare și sunt foarte buni. Nu putem să negăm asta. Dar pe unele le facem noi mai bine, pe altele le fac ei. Notorietatea nu mai e doar de partea noastră, așa cum era până în anii 2000. Noi ne batem cu Naspers, cu Ringier, cu Grupul Intact și Russmedia, iar asta nu e ușor. 

O amintire plăcută pe care o am datează de prin 2005-2006 când am ispitit mai mulți colegi să ieșim la o bulgăreală cu zăpadă, afară, și în timpul ăsta ne-a căutat patronul la telefon. De la starea aia de bucurie, din zăpadă, am trecut într-o stare de rușine față de patron și mă așteptam să se lase cu sancțiuni.  Însă el a venit cu zâmbetul pe buze și a zis: hai mă, că e ok, sunteți tineri, nu e problemă, stați liniștiți. Niciodată nu a mai amintit de nebunia aia de atunci, spre ușurarea noastră. 

La capitolul neplăceri se detașează clar, de departe, procesul din 2015, care continuă și azi în mod absurd, ne-a tras mult înapoi, ne-a făcut să pierdem bani, timp, resurse inutil. Dar prin faptul că, din contră, nu am dat faliment, avem în continuare mulți clienți și trafic cred că ne-a și întărit. 

Îmi doresc ca Anunțul Telefonic să aibă viață lungă și mai puțin stres, să devină o organizație mai dinamică, să nu mai fim sentimentali, să fim mai pragmatici, și să facem organizația mai puternică și mai unită. Cât va exista omenirea vor exista și spațiile de intermediere de anunțuri. La domnul Popescu sunt și lacătele și cheile.

Georgiana Ponea

Acum 11 ani am început primul meu job la Anuntul Telefonic unde am întâlnit oameni deosebiți ce au depus eforturi, timp și nervi pentru ca atât site-ul, cat si ediția tipărită sa aibă succesul pe care-l au acum. Întreaga echipă a trecut prin momente dificile atunci când si Anuntul Telefonic a trebuit să treacă prin momente de cumpănă, dar iată-ne neînvinși si alături de voi si de acum înainte. La mulți ani!

Valentin Popa

Primul contact cu Ziarul a fost cam prin 1997.  Calculatoarele căpătaseră o pondere mare, si eram IT-ist colaborator. După câțiva ani, directorul tehnic al ziarului Dl. Brădeanu, mi-a propus un contract full time, și așa  am devenit IT-istul firmei. 

Am început cu crearea rețelelor în sedii, până atunci calculatoarele nu prea aveau treabă cu internetul, erau  doar câteva online.  Am înșirat kilometri de cablu și calculatoarele ajunseseră să bată suta de bucăți. Toate au fost scoase online, și ziarul a pătruns tare în mediul virtual. Lucrând prin toate sediile am cunoscut aproape tot colectivul firmei, și am stat de vorbă cu toată lumea. Toți care aveau un calculator în birou aveau treaba cu IT-istul. Oameni minunați, care au contribuit fiecare cu priceperea lui la apariția ziarului. Au trecut 20 de ani de atunci si nu mă văd plecat în altă parte. Ziarul merge înainte! La mulți ani Anunțul Telefonic!

Florin Preda

În 2008 am venit la un interviu pentru un post la departamentul de tehnoredactare. La interviu, văzându-mi cv-ul și ce am mai lucrat, Sorin a realizat că m-aș încadra la un alt post, pe web design. Am dat o proba de design pentru site și ulterior testului am făcut cunoștință și cu Dl. Popescu. Așa a început istoria mea la Anunțul Telefonic.

De atunci au trecut ceva ani și așa am ajuns astăzi să urez la mulți ani la aniversarea celor 30 de ani de la prima apariție a ziarului Anunțul Telefonic.

Cristian Răileanu

M-am angajat în 2005, februarie, după prima sesiune de la facultate, acum 15 ani...chiar jumătatea vârstei pe care o are Anunțul acum…

Am lucrat la început ca delegat pentru oficiile poștale de unde preluam anunțuri pentru ziar. Era o competiție între noi, delegații, cine aduce mai multe anunțuri. Au fost luni în care doar eu am colectat peste 3500 de anunțuri. Mergeam și făceam distribuții ale ziarului împreună cu Ghidul Serviciilor.

Din 2007 sunt șoferul domnului Popescu și tot de atunci am început să mă implic în activitățile departamentului adminstrativ condus atunci de tatăl meu, Vasile Răileanu. Acum sunt administratorul firmei.

Anunțul Telefonic este mai mult decât a doua casă, mai bine cunosc vecinii de aici decât pe cei de unde locuiesc. Ce aș putea să doresc în continuarea decât prosperitate și longevitate!!! Este o siguranță a nostra, a angajaților! Iar patronilor nu știu dacă o să pot vreodată să le mulțumesc pentru ajutorul oferit  atât la bine cât și la greu !!!

La mulți ani, Anunțul Telefonic!!!

Raluca Roșca: Datorită oamenilor de aici nu am simțit niciodată nevoia să schimb job-ul

Aveam 19 ani când m-am angajat la Anunțul Telefonic, în iulie 1999. A fost primul și singurul interviu, eram studentă în anul 1 la politehnică, iar bursa era cam mică.

Am fost la început redactor, iar din 2001 am devenit secretar de redacție. Preluam anunțuri, contactam clienți, făceam teren. Îmi amintesc că primul drum, de probă, pe care l-am făcut pe teren a fost cu doi colegi „veterani”. Am plecat de la sediul din Bulevardul Carol și am ajuns, mai mult pe jos, la Frigocom, undeva după Plaza România. Intram din firmă în firmă, în funcție de ce mai găseam în cataloage, aveam și Ghidul care deja apărea de câțiva ani. Ne orientam și după ce mai găseam pe traseu. 

Mărturisesc că după prima zi m-am speriat, volumul de muncă era imens. Venea, din partea agențiilor imobiliare, un volum foarte mare de anunțuri, se completau formulare, sute de formulare trebuiau luate la mână. Completai la hârtiii de făceai scurtă la mână.

Însă destul de repede m-am atașat de loc, de oameni. Echipa în mod special m-a ajutat să mă integrez, să înțeleg ce trebuie să fac și a început să-mi placă, să devin bună la ce făceam. Oamenii sunt cei care ne țin întotdeauna într-un loc. Ziarul nu e o firmă uriașă, iar redacția a fost compusă din oameni cu mult suflet, de aia cred că în 21 de ani nu am simțit nevoia să plec în altă parte, deși am terminat facultatea, am făcut și un master în comunicare, dar tot aici am rămas. 

Cele mai dragi amintiri ale mele se leagă de serile de vineri, când se închidea ediția pentru luni și ne prindea adesea în redacție ora 4-5 dimineața. De acolo plecam uneori direct la mare. La 20 de ani nu știam ce e oboseala ☺

O amintire puternică și un pic hazlie e legată de Mihaela Stambeca. Atunci când am susținut interviul de angajare ea era în concediu și nu am cunoscut-o, însă toată lumea vorbea despre ea cu bucurie. Totuși eu nu știu de ce mi-o imaginam cu teamă. Probabil era teama de necunoscut. Aoleu, vine Mihaela, dacă nu-i place de mine? Mă tot frământam. Mi-aduc aminte și acum când a intrat în redacție, cu o rochie albă cu dantelă și i-am văzut figura blândă mi-am dat seama că ne vom înțelege foarte bine. 

Regret faptul că m-am angajat după ultima petrecere și toți erau sub impresia ei. Mambo nr.5 a fost multă vreme un reper prin redacție, la care colegii mei tot făceau trimitere, și ăsta a fost marele meu regret, că nu am prins nicio petrecere.  

Îi urez Anunțului Telefonic să reușească să țină pasul în continuare în lumea asta nebună. Să reziste cât mai mult, ca să putem să-i oferim și noi atât de multe câte ne-a oferit și el nouă.

Simona Sirbu

În noiembrie 1998 am făcut cunoștință cu Anunțul Telefonic, venind la un interviu de angajare în Carol 35- se căutau tehnoredactori-paginatori cu experiență. Pasul următor a fost să susțin o probă de lucru în sediul din Nottara. Îmi amintesc cu câte emoții venisem și chiar când am intrat acolo, Cătălin i-a spus domnului Popescu: “e punctuală, Șefu, a venit cu 5 minute mai devreme.” Iar domnul Popescu a răspuns: “punctualitate și seriozitate, asta vreau de la angajații mei!”. Prima probă a decurs bine, apoi a urmat o alta de anduranță (o zi întreagă) și uite-așa am ajuns să fac parte din marea familie a Anunțului. 

Îmi amintesc cu drag pregătirile pentru introducerea pe piață a celei de-a treia ediții a ziarului, practic prima ediție de luni, era prin primăvara lui ‘99, aș zice luna aprilie sau mai. Tot de sediul din Nottara mă leagă alte 2 amintiri frumoase: procesiunea Papei Ioan Paul al 2-lea (mai 1999) a fost urmărită de toți de la geamul camerei în care își desfășura activitatea departamentul culegere/corectura (dădea în Magheru), iar eclipsa de soare din august 1999 de la balconul camerei în care făceam paginarea, unde eram atent supravegheați de dl Brădeanu. 

Cei 21 de ani de conviețuire au fost întrerupți doar pentru 8 luni, cât am stat în concediul de îngrijire a copilului, reîntoarcerea la muncă suprapunându-se și cu schimbarea sediului de desfășurare a activității, practic m-am întors direct în sediul din Moșilor.

Îmi amintesc cu nostalgie cum înainte de a trimite ziarul în tipografie, eram vizitați în sediul din Moșilor de dna și dl Popescu, pentru ultima revizuire și mici corecturi, apoi cum venea Ștefan (Dumnezeu să-l odihnească) și lua calcurile cu care pleca în tipografie. 

Dupa 2002-2003, cred, am început să transmitem ziarul prin internet, direct la tipografie și cam în aceeași perioadă îi trimiteam ediția lui Onu Pavelescu, ca să o publice pe site.

Apoi ștafeta pentru “cap limpede” a fost predată celor 2 redactori șefi: Mihaela și Cătălin, iar ulterior prin 2006 cred, sau 2007, Iuliei și Ralucăi.

O altă amintire dragă legată de istoria ziarului este apariția “Ultimei Ore” în martie 2004, când anunțurile erau preluate în zilele de marți, joi și sâmbătă, inițial până la ora 12, apoi văzând ce succes are fenomenul, s-a prelungit până la ora 14.

Nu am regrete, doar o amintire cam neplăcută, când am paginat ziarul într-o sâmbătă împreună cu Cristi, amândoi gripați, cu febră 39, doar pentru că nu avea cine să ne țină locul și nu voiam ca din cauza stării noastre de sănătate să nu apară ediția de luni!

Amintiri plăcute sunt multe, dar pentru că s-a tot vorbit de petrecerile Anunțului, sunt bucuroasă că am putut să particip la ultima, cea din Herăstrău, în 1999, unde ne-am distrat pe cinste.

A urmat perioada de vârf și mare boom imobiliar din 2007, 2008 când pentru ediția de luni trebuia să grăbim corectura anunțurilor sâmbăta pe la prânz, ca să ne putem apuca de paginat, care dura până după miezul nopții și cum ne bucuram că sunt multe anunțuri dar ne gândeam și cu oarecare teamă dacă vom reuși să “înghesuim” anunțurile și reclamele în cele 84 de pagini. 

Apoi a urmat criza, dar noi am reușit să ne menținem pe piață, chiar dacă ziarul a ajuns la 72 de pagini, apoi la 60, ulterior la 56... și cum s-a adeverit proverbul “ce nu te omoară, te face mai puternic!”

Am reușit să ne păstrăm locul fruntaș obținut pe piață, chiar și când internetul a luat amploare și au apărut diverse site-uri concurente, dar noi am rămas cu avantajul oferit de tipar și sperăm să reușim să facem asta cât mai mult timp de acum încolo.

La mulți ani, Anunțul Telefonic!

La mulți ani conducerii și colegilor!

Sunt mândră să fac parte din echipa Anunțului de peste 21 de ani!!

Mihaela Stambeca: Vinerea se făcea coadă până în stradă, de oameni veniți cu sacoșele cu anunțuri pentru ziarul de luni

La Anunțul Telefonic a fost primul și singurul interviu din viața mea. Primul dat, primul luat. În 1996 eram studentă la Psihologie în anul 2, și mi-am dat seama că pot lucra în paralel. Facultatea nu era grea, ba chiar aveam să constat că munca la Anunțul m-a ajutat și la facultate, dar și viceversa – psihologia m-a ajutat să îmi fac mai bine meseria de la ziar.

Am lucrat în redacție întâi, am preluat anunțuri, apoi după 3-4 ani m-a propus domnul Popescu, pentru o funcție de conducere. De probă. Voia să vădă cum mă descurc ca redactor șef. Am rămas în paralel și cu portofoliul de clienți business, până acum 4-5 ani, când nu am mai putut să fac și management, și vânzare.

Începutul a fost total diferit față de ce trăim acum. Câteodată le mai povestesc fetelor care vin acum și se plâng că e greu să vinzi. Gândiți-vă că în 1996 nu exista mobil, nici Internet. Nu puteai să cauți clienții decât pe teren, cu întâlniri programate pe telefonul fix, trimis oferte pe fax. 

Trimiteam sute de faxuri pe zi, păstram confirmările cu date, ore. Stăteam la coadă la fax, că era singurul în redacție. La un moment dat au apărut pagerele și abia în 1999 am avut prima dată acces la mobil, dar atunci erai limitat la convorbiri.

Adunam toate ziarele de la chioșcuri dimineața, decupam din ele reclame și le împărțeam cu fetele. Cum împărțim acum în CRM-uri clienții, atunci era cu tăieturi din ziare. Exista concurență, dar noi eram reperul nr.1. depășisem AZ-ul, iar pe zona de clienți mai gomoși eram la concurență cu România Liberă. Cel puțin la imobiliare, nu exista agenție sau om care să nu-și facă reclamă în Anunțul. Dacă cineva își deschide o agenție, primul drum după Registrul comerțului îl făcea la noi ca să dea anunțuri.

Cea mai citită era ediția de luni, iar pentru asta se făcuse o adevărată psihoză. Dacă nu ajungeau cu anunțurile vineri seara în redacție, era tragedie. Îmi amintesc că m-a sunat o secretară de la o firmă imobiliară, că o dă patronul afară dacă se întâmplă să nu-i apară anunțurile luni. M-a implorat să i le primim pentru că le uitase într-un sertar și nu ajunsese cu ele la timp. Asta era deja prin 2001.

Toată lumea voia să apară lunea. Și asta punea o presiune extraordinară pe zilele noastre de vineri. Vinerea aveam program 8-20, însă toată lumea se înghesuia la redacție după ora 19.30. Se făcea coadă până în stradă, de oameni de la agenții, cu sacoșele cu anunțuri care trebuiau să apară în ziarul de luni. Le încasam, le număram cuvintele, țineam o evidență strictă, cu chitanțe, borderouri, cine le-a încasat. Totul făcut cu pixul, pe hârtie. Ca să le parcurgem pe toate ne prindea și 4 dimineața în redacție. Număram și răsnumăram banii, mai ales dacă se întâmpla să nu ne iasă un leu. Ne mai băteau în geam unii întârziați, ne rugau să le preluăm anunțurile, că vedeau lumină și după ora de program. 

De acea perioadă se leagă amintiri haioase. Vinerea, după ce trimiteam anunțurile la culegere, pleca și domnul Popescu acasă, știam sigur că după 9.30 nu mai venea decât cineva care insista. Eram noi cu noi, nu aveam camere video în sediu, trăgeam jaluzelele, ne descălțam, ne făceam comozi și trimeteam șoferul pe Bulevardul Dacia, la o rotiserie non stop, și ne lua să mâncăm: pulpe de pui cu usturoi, cu smântână și cartofi. Ne stabileam target: nu mâncăm până când nu trimitem la culegere un număr de x anunțuri. Practic toate anunțurile pe care le preluam de la 6-7 încolo, le lucram cu gândul la mâncare. Era un ritual atât de plăcut încât o colegă plecată în concediu în Antalia ne-a sunat și ne-a spus că ne invidia pentru pulpele alea de pui și serile noastre de vineri. Deci ea era la mare în Turcia și tot pe noi ne invidia ☺ 

În 2008 am participat pentru prima dată, la Bruxelles, la o conferință International Classified Media Association. De atunci am reprezentat Anunțul Telefonic de multe ori la ICMA, împreună cu Sorin Petcu, la conferințele din Europa. Eu mă ocupam de partea de sales, iar Sorin pe partea tehnică. Îmi amintesc cu plăcere și consider foarte utile seminariile dedicate sales managerilor. 

La o astfel de conferință am aflat prima dată despre CRM și am fost entuziasmată. Am implementat și noi și acum nu îmi închipui cum am putea să gestionăm lucrurile fără CRM. Acolo am auzit prima dată și de Facebook. Ne-au întrebat la un seminar câți urmăritori avem pe Facebook, iar eu m-am întrebat ce e aia?

Ziceau la una din conferințe că online-ul o să devină mai important decât ziarul. Mi se părea imposibil. Sau despre mobil, că o să ia fața desktopului. Nu îmi puteam imagina așa ceva. Multe lucruri utile am învățat de când suntem membri în ICMA și datorită acestei apartenențe am reușit să fim foarte buni pe domeniul nostru, implementând multe lucruri în premieră pentru România.

Momentele neplăcute de regulă se uită mai repede. Pentru mine, procesul început în 2015 a fost un șoc și cel mai neplăcut moment trăit personal la Anunțul Telefonic. În plus acum mai sunt și frustrările astea legate de concurență. Pentru că mi se pare că nu ne luptăm cu arme egale. În anii 90 luptam de la egal la egal cu concurența, acum cu site-urile astea care fac parte din conglomerate internaționale nu ai arme egale să lupți și uneori e frustrant.

Nu am instrumente de scenarii paralele, ca să știu ce ar fi fost mai bine pentru mine, să urmez o carieră în psihologie de exemplu, așa că nu am niciun regret. Am senzația că fac parte din ceva bun. Pentru mine personal, în momentele intense, grele, simt dincolo de orice statut de angajat că Anunțul Telefonic e o parte importantă din viața mea, și îmi doresc din tot sufletul să fie bine. Să ies la pensie de aici. 

Îi urez să rămână, și după 30 de ani, același business curat, ca și până acum.

Adriana Taloi

În urmă cu 26 ani am pașit pentru prima dată pragul redacției ANUNȚUL TELEFONIC. Venisem sa-l vizitez pe Catalin Taloi la locul lui de munca. Îmi amintesc că redacția era plină de lume...Se luau interviuri pentru angajări, drept pentru care vizita mea a eșuat! Catalin a reușit sa iasă doar cateva minute din biroul dl. Popescu, cu care lua interviurile. Am pașit pragul redacției ANUNȚUL TELEFONIC ca și angajat in anul 1998 la departamentul "TELEFOANE", unde am lucrat timp de aproximativ 2 ani. În vara anului 2002 m-am întors din concediul de creștere copil la departamentul "CONTABILITATE",  unde lucrez și în prezent. De toți acești ani  îmi amintesc cu mare placere. Au trecut 22 de ani, cu bune și mai puțin bune... Îmi exprim un sentiment de recunoștința și mulțumire fața de ANUNȚUL TELEFONIC pentru toată această perioadă din viața mea ! La cat mai multi ani, ANUNȚUL TELEFONIC!!!

Cătălin Taloi: Cu prima pagină de reclamă adusă la Anunțul mi-am luat un video Orion

În august 1992 am ajuns la Anunțul Telefonic. Am găsit chiar în ziar anunțul: angajăm studenți pe timpul vacanței. Eram student la chimie industrială și voiam să scot un ban pe timpul vacanței. Ulterior am dat de bani și am renunțat și la facultate.

Am început ca agent publicitar, prin 1996 am devenit secretar de redacție și pe urmă, din 2000-2001, redactor șef.

Am dat un interviu cu domnul Brădeanu prima oară (era director), după care a zis că intru și la șeful ăl mare. Când m-a văzut, șeful (domnul Popescu) mi-a zis că semăn cu Kafka. Mi-a dat și să citesc Castelul, că nu știam pe vreme aia cine e Kafka, eu eram cu chimia...

Apoi a început să-mi explice cam cât pot să câștig pe o reclamă. Mi-a dat exemplu de ultima pagină color: uite iei atâția bani, banii tăi! Dar m-am gândit că până ajung eu să iau o pagină color... Ei, după o lună sau două am luat prima pagină color, iar cu banii încasați drept comision mi-am luat un video player Orion. Cred că au fost vreo 40.000 de lei. După care mi-am luat și un TV color second hand, tot din ziar, că nu erau magazine de electronice pe vremea aia.

Programul era flexibil, veneai la redacție, luai oferte și te duceai cu ziarul din firmă în firmă. Pe vremea aia te primeau imediat, majoritatea erau dispuși să discute, dar nu toți să și investească în publicitate. Patronii stăteau la magazin și unii chiar vindeau, era ușor să-i găsești și să-i convingi.

Prima mea reclamă a fost la un cabinet veterinar. Îmi amintesc de ea pentru că trecuseră cam două săptămâni de la discuția cu domnul Popescu și eu mă cam dezumflasem un pic, aveam și un deadline, se apropia ceasul al doișpelea și eu nu reușeam să contractez reclame. Apoi a venit și reclama mare a unui restaurant arăbesc, NADA, asta a fost prima pagină color, era pe Ștefan cel Mare unde acum e un magazin de piese auto.

Partea amuzantă din întâmplarea asta a fost după ce l-am convins pe patron. Din redacție nu ți se dădea și chitanțier pe mână, numai doi-trei oameni mai vechi aveau chitanțier. Unul era Ștefan Tănase, Dumnezeu să-l ierte, care era tehnoredactor, și șeful îl trimitea pe el cu mașina, cu chitanțierul să încaseze reclamele pe care le contractam noi, agenții. Eu eram nerăbdător, că era prima mea reclamă luată, și pe vremea aia îți dădea și comisionul pe loc, deci mă grăbeam să încasez, să ajung în redacție ca să primesc comisionul. E, a venit Ștefan Tănase al meu, care era la fel de vorbăreț ca Paul Vișan (ăștia doi discutau zile și nopți), și mi l-a ținut de vorbă pe patronul ăla vreo oră și ceva. Eu tot trăgeam de el să mergem la redacție ca să-mi iau și eu comisionul, el tot mai avea ceva de discutat.

În 1996, când am devenit secretar de redacție, ziarul a trecut și în online. Împreună cu firma Media Concept, a lui Onu Pavelescu, a fost dezvoltat site-ul www.anuntul.ro, unul dintre primele site-uri din România.

În 2004 am zburat pentru prima dată cu avionul, la Amsterdam, pentru că am participat din partea Anunțul la conferința International Classified Media Association. A fost o experiență de neuitat din mai multe puncte de vedere. Pentru noi, ca firmă, era prima participare, abia devenisem membri în acest club select, și ne-am pregătit cu ziare, cu medalii, cu un clip despre România. Muncisem toți foarte mult pentru asta. Din păcate când să-l prezentăm a fost o sincopă și filmul n-a putut fi redat. Am fost tare dezamăgiți.

După conferință, un englez ne-a invitat la un whiskey și după ce ne-am încălzit ne-a întrebat ce pretenții financiare are patronul pentru Anunțul Telefonic. I-am răspuns că nu e de vânzare, pentru că așa fusesem instruiți de acasă. Oricum participarea la ICMA, și atunci și ani de zile de atunci încoace a fost întotdeauna o mândrie și un mare beneficiu.

Pentru mine personal a fost de neuitat și pentru că a fost prima ieșire din țară și am avut câteva peripeții prin Olanda. Am stat pentru prima dată la un hotel de 5 stele, pe malul Mării Nordului. Mai țin minte o seară de pomină, cu familia Popescu într-o cafenea în care localnicii fumau iarbă și de la atâta inhalat am început să ne simțim foarte exaltați, devenisem cea mai gălăgioasă masă, râdeam a fost o experiență amuzantă. Mai țin minte că nu găseam ciorbă în restaurantele olandeze și după fiecare masă preferam să mă duc la Mc. ca să mănânc ceva.

Sunt multe întâmplări frumoase trăite în ăștia 28 de ani la Anunțul Telefonic. Frumoase erau și acele petreceri ale colectivului, când ne strângeam toți la un loc, eram mulți, eram și mai uniți...

Neplăcute... doar în ședințele cu domnul Popescu... când te lua de urechi. Au fost momente când am vrut să plec, recunosc, dar am revenit, au trecut. Nu regret nimic, nici că am renunțat la chimie, oricum nu era o pasiune. Iar ca inginer chimist nu aș fi câștigat atât. Un mic regret ar fi că uneori am fost prea bun cu subalternii, prea prietenos și la urmă eu o încasam din cauza asta. N-aș mai face-o.

La 30 de ani îi urez Anunțului să o țină tot așa, să aibă aceeași seriozitate pe piață ca și până acum!

Odette Toader

Povestea mea cu Anunțul Telefonic începe acum 16 ani, după ce m-am angajat în vacanța de vară, după primul an de facultate. Mi se părea un loc de muncă cu perspective și eram foarte fericită că am fost chemată să încep perioada de probă. Și acum am poza de la interviul dat cu Dl și Dna Popescu, care sunt niște oameni extraordinari. Sunt foarte multe amintiri frumoase construite aici, realizări profesionale și personale care ne-au unit și de care ne-am bucurat împreună, de-a lungul timpului. Nu știu când au trecut atâția ani, dar se zice că momentele frumoase din viață trec atât de repede încât nici nu ne dăm seama.

Noroc cu fotografiile care rămân ca amintire! Știu că prin 2005 am făcut niște calendare de buzunar cu imaginea mea și a altor colege de la momentul respectiv, care au fost foarte apreciate. I-am dat mamei mele să le distribuie în orașul natal și surpriza a fost când m-am întâlnit cu o fostă colegă de liceu, care îmi zice că știe că sunt model, a văzut ea niște calendare cu mine. I-am zis cu satisfacție că eu nu sunt model, ci lucrez la firma aceea. Aceeași recunoștință o am și acum. La mulți Ani, Anunțul Telefonic! Să fii un reper de seriozitate în continuare, idei bune și să ne bucurăm împreună și de acum încolo, cât mai mult timp!

Laurențiu Vasilescu: Reclama nu e gata de tipar când zice clientul, ci când îi place șefului

Lucram deja în domeniul tehnoredactare și grafică la câteva edituri, cu una dintre ele colaboram sezonier, dar eram în căutarea unui job stabil. În 2000 am găsit anunțul de angajare chiar în Anunțul. Am zis să încerc. 

Am dat interviu cu domnul Popescu, care întotdeauna a fost interesat, chiar pasionat de partea asta grafică. Și au fost niște zile de probă petrecute cu el stând în spatele meu. Rezultatul a fost că i-a plăcut cum lucrez. 

În domeniul ăsta trebuie să ai imaginație. Inițial voia să mă angajeze la ziar, însă mie nu îmi plăcea paginarea, nici acum nu-mi place, voiam să fac grafică. Paginarea mi se părea plictisitoare și repetitivă. E adevărat că e mai puțin stres decât la creație, unde e și mai multă muncă, pentru că tot timpul faci variante mai multe ca să aibă clientul sau șeful de unde să aleagă. La calendarele de buzunar, de exemplu, am ajuns într-un an și la 50 de variante. Pentru că unora le plac cu pisici, altora cu femei... ☺

Îmi lua mult timp Ghidul serviciilor. Lucram la el cam cu jumătate de an înainte să apară. Veneau agenții, aduceau o foaie scrisă cu un desen, un pătrat cu trei texte și niște indicații de culoare, să faci ceva din ele. Și eu mă ocupam de partea asta de grafică și design a reclamelor. Îmi amintesc că o dată clientul a primit macheta, a dat BT-ul că a fost mulțumit, însă la final a venit șeful și a zis să schimb, că lui nu-i place. Dar clientul a fost mulțumit, a dat BT-ul, i-am zis eu. Da, dar Ghidul e al meu și trebuie să-mi placă mie cum arată. Și am schimbat, șeful are ultimul cuvânt, mai ales la grafică ☺

Au fost și perioade ușoare, dar și grele în ăștia 20 de ani de când sunt eu aici. Nu de puține ori lucram și noaptea, lucram și 14-16 ore. Dar cu toate astea mereu a fost frumos. 

Cea mai frumoasă și amuzantă amintire pe care o am dintr-o astfel de noapte a fost că eram toți atât de obosiți, încât doar dacă ne uitam unii la alții începeam să râdem și nu ne mai opream. Cătălin obosise și se întinsese pe vreo patru scaune și a și adormit. Avem o poză cu el în poziția aia pe undeva. Avem multe amintiri plăcute și de când ne duceam pe la târguri naționale, frumoase pentru mine cel puțin, că mai ieșeam din birou.

Singura senzație neplăcută care-mi vine în mine este că uneori simțeam că nu am voie să obosesc, sau să-mi fie rău sau ceva, că nu aveam înlocuitor. Ăsta a fost pentru mine singurul stres. Bine, mai erau și rarele momente când șeful era supărat... Altfel nu am niciun regret profesional. Aici am avut parte deopotrivă de stabilitate și diversitate profesională. Îmi place enorm munca la Anunul Telefonic pentru că aici mă văd ca în familie. 

De aia îmi doresc să fim împreună mulți ani înainte și să rămânem un etalon în domeniu. Pentru că toți care sunt acum pe piața asta ne-au luat pe noi ca exemplu.

Paul Visan: Anunțul Telefonic a fost ca o școală pentru noi toți

După Revoluție, în mai-iunie 1990, pe tarabe se găseau tot felul de publicații. Cea care mi-a atras atenția a fost Anunțul Telefonic. Era ceva nou. Pe lâgă toate celelalte, cu bulibășeala lor de informații, era un ziar care publica anunțuri gratuit și interesul pentru el era dublu: și cel care dădea anunțul, și cel care era interesat de anunț. Modelul era Porta Portese, ziarul Romei de publicitate.

Aflându-mă într-o zi chiar lângă Hotel Modern, având ziarul în mână, am mers la camera 401, unde era redacția și l-am întâlnit pe domnul Popescu. Bună ziua, bună ziua! Eram un om de pe stradă care intra cu ziarul și spunea niște păreri. Nu era ceva obișnuit.

Eu am lucrat toată viața în comerț exterior. Aveam un serviciu care îmi permitea și deplasări în oraș, și diverse contacte și deci să rezolv și niște aspecte pe linie de publicitate. Linie pe care eu am inițiat-o, la Anunțul Telefonic, la sugeestia domnului Popescu.

Primul meu gând fusese acesta: aș dori să-mi treceți numărul de telefon pe frontispiciul ziarului, pentru că aș putea să primesc și eu anunțuri, după o anumită oră. De aici a început discuția. Domnul Popescu mi-a zis că poate ar fi o idee să încerc cu publicitatea.

Recunosc, nu știam cu ce se mănâncă publicitatea, dar de ce nu? În capul meu era că am să pot. Și așa a început istoria mea la Anunțul Telefonic: contacte cu persoane, firme, mers la ele din poartă în poartă și întrebat, nu v-ar interesa o reclamă?

În 1990 nu erau firme care să se ocupe de publicitate, posturi de radio erau puține, pe televiziune nici atât, deci o situație propice pentru a dezvolta o rețea publicitară prin presă. Sigur că a apărut și concurența în timp: Bursa, Anunțul de la A la Z.... Dar Anunțul Telefonic a fost primul. 

Am reușit să dezvoltăm o rețea publicitară care a mers foarte bine până în jurul anului 2000, când au apărut multe posturi de radio și tv, firme de publicitate. Totuși mulți ani după am rămas în colaborare cu firme fidele ziarului. 

Printre primele firme cu care am colaborat au fost firmele de turism: Paralela 45, Jinfotour, Omniatur, dar mai sunt și altele care nu mai există. La început de exemplu erau multe firme arăbești, era o invazie. Erau interesați să facă publicitate – Moreej Areej de exemplu există și azi. Majoritatea firmelor de atunci nu mai există astăzi, fie că s-au reprofilat, fie că au dispărut.

După 2004 impactul publicitar prin ziar, nu numai la Anunțul, s-a diminuat considerabil. Firmele preferau radio și TV, unde impactul era mai rapid decât ziarul. Oamenii au devenit mai comozi, preferă să audă și să vadă decât să citească. 

Cea mai importantă și frumoasă amintire o păstrez de la acele întruniri pe care le aveam, când se inaugura un sediu sau mai aniversam ceva. Ne adunam toți, petreceam împreună câteva ore la un local sau la sediul inaugurat.

Dar pot să vă spun și alte întâmplări, interesante, chiar hazlii. De exemplu a fost o situație când domnul și doamna Popescu trebuia să ajungă neîntârziat la o întâlnire importantă. Aveam sediul în strada Zalomit, la Casa de cultură Petőfi Sándor, și nu reușeam deloc să găsim un taxi pentru ei. Vânzând asta, am luat inițiativa, am oprit un taxi care era de fapt ocupat, o doamnă pe scaunul din spate... am spus foarte serios: Noi avem o urgență – doamna poate să ia un alt taxi – trebuie să ajungem urgent la întâlnirea asta extrem de importantă!

Nu știu ce și-a imaginat doamna respectivă, poate s-a gândit că eram de la poliție, cert e că, săraca, a coborât dint taxi și ne-a lăsat pe noi. Așa am putut ajunge la timp. 

Au fost oameni de foarte bună calitate care s-au alăturat pe parcurs unor inițiative avute de Anunțul Telefonic. Unul dintre ei fiind regretatul Eugen Andreescu, doctor în economie, care lucra la Institutul de Economie Mondială, și care a fost un bun consilier pentru ziar.

Seriozitatea patronului a impus și seriozitatea personalului. Domnul Radu Popescu a catalizat acest colectiv în jurul său. Anunțul Telefonic a fost ca o școală pentru noi toți. Pentru mine unul, care în 1990 aveam 37 de ani și nu aveam habar ce înseamnă publicitatea, nu ieșisem vreodată din țară, ca să văd cum e la alții, totul a fost nou și pot să spun că am fost și un fel de autodidact.

O noutate pentru acele timpuri, clienții ziarului primeau pentru fiecare anunț câte un cadou promoțional – un pix, o brichetă, un breloc. Oamenii erau încântați și reveneau.

Regret că nu am reușit să continui să-mi aduc aportul la Anunțul Telefonic, care a fost o perioadă însemnată în viața mea. Este printre puținele societăți cu capital integral românesc care a rezistat. Să reziști 30 de ani pe piața din România e mare lucru! Iar asta se datorează în egală măsură domnului și doamnei Popescu, care împreună sunt un filon de aur al acestui ziar.

Îi urez Anunțului Telefonic, la 30 de ani, să reziste în continuare, chiar și în mediul ăsta online, dar să aibă grijă să nu se piardă nici mirosul de cerneală. E important ca publicația să fie și pe hârtie. Iar familia Popescu să fie sănătoasă!